Isaac Newton

Tema nr. III:Isaac Newton
dra) a fost un renumit om de știință englez, matematician, fizician și ast
r
onom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul afl
at la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul op
ticii, matematicii și în sp
ecial al mecanicii. În 1687 a publicat lucrareaPhilosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltareacalculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau
parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice de diferite culori.
Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului științific, de o forță și o durată mai mare.
Opere filozofice și religioase
Newton a scris
numeroa
se opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii în infinitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale The Chronology of Ancient Kingdoms Amended și Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa.
Newton a scris mai mult despre religie, alchimie și ocultism decât tot restul scrierilor sale la un loc. John Maynard Keynes, care a cumpărat operele alchimice ale lui Newton, afirma că „Newton n-a fost primul om al epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi.”
Newton a fost mult in
fluențat de rosicrucianism. În calitate de creștin avea opinii teologice neortodoxe, fiind adept al profețiilor făcute în baza Bibliei. Astfel Newton a profețit că sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060.[2] Teoria acțiunii la distanță era inspirată de hermetism, fiind criticată în epocă drept idee ocultă.
"Filozofia naturală" a lui Newton
Issac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în același timp filozof și om de știință ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în măsura în care are nevoie pentru a pune bazele investigației sale matematice a naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele inteligibile de timp absolut și spațiu absolut, opuse timpului și spațiului sensibil sau datorite simțului comun. Timpul absolut, adevărat și matematic, este numit de Newton Durată. În ceea ce privește structura internă a spațiului, a "diviza" spațiul, adică a separa în mod efectiv și real "părțile" sale, este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea unor distincții "abstracte" și "logice" și nu ne împiedică să deosebim "părți" inseparabile în spațiul absolut. Infinitatea și continuitatea spațiului absolut implică această distincție. Din aceasta derivă afirmația că mișcarea absolută este mișcarea în raport cu spațiul absolut, și toate mișcările relative implică mișcări absolute. Mișcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi percepem lucrurile în spațiu, mișcările lor în raport cu alte lucruri, adică mișcările lor relative, dar nu mișcările lor absolute în raport cu spațiul însuși. În plus, mișcarea însăși, starea de mișcare, deși diametral opusă stării de repaus, este totuși absolut indiscernabilă de aceasta din urmă. Așadar, noi putem distinge efectiv mișcările absolute de mișcările relative sau chiar de repaus numai în cazul în care determinarea forțelor care acționează asupra corpurilor nu se bazează pe percepția schimbărilor ce intervin în relațiile mutuale ale corpurilor respective. Mișcarea rectilinie nu oferă această posibilitate, condițiile necesare sunt întrunite doar de mișcarea circulară, care dă naștere unor forțe centrifuge a căror determinare permite recunoașterea existenței ei într-un corp dat și chiar să-i măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de poziția sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se rotește. Descoperirea caracterului absolut al rotației constituie o confirmare decisivă a concepției despre spațiu a lui Newton, ea o face accesibilă cunoașterii noastre empirice și, fără să o lipsească de funcția și de statutul ei metafizic, îi asigură rolul și locul de concept științific fundamental. Căci dacă mișcarea inerțială, adică mișcarea rectilinie și uniformă, devine - exact ca și repausul -starea naturală a unui corp, atunci mișcarea circulară, care în orice punct al traiectoriei își schimbă direcția, păstrând totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerției ca o mișcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla translație, accelerația a fost întotdeauna ceva absolut și așa a rămas până la emitereateoriei relativității generale de către Einstein, care o lipsește de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a trebuit să re-închidă Universul și să nege structura "geometrică" euclidiană a spațiului, confirmând astfel logica concepției newtoniene.